luni, 26 aprilie 2010

Naivitate


Dupa tot ce mi s-a intamplat,dupa ce mi s-a tot dovedit ca lumea nu e asa cum cred eu,inca mai sunt naiva.Inca mai cred in bunatatea oamenilor,inca mai cred ca un zambet este sincer si nu asteapta nimic in schimb,decat alt zambet.Un zambet infrumuseteaza ziua celui caruia i-l daruiesti,dar el nu baga in seama ca cele mai mici detalii fac viata mai frumoasa.De ce sunt asa naiva? De ce cred ca oamenii se pot schimba si totusi,imediat cum au ocazia,ei repeta greselile facute in trecut? De ce cred ca un om este sincer,cand el de fapt isi bate joc si este nesimtit? Cum ar raspunde cineva la intrebarea: "De ce sunt nesimtit?" "Din nastere.E o intrebare retorica".Si la el chiar asa e...
De ce ma straduiesc eu sa cred ca zambetul pe care mi-l arata sau felul cum se uita la mine arata ca inca tine la mine? In adancul sufletului meu,stiu ca el nu mai are nici o legatura cu mine,stiu ca in inima /capul lui e acum alta si eu am ramas "fosta" si probabil,dupa parerea lui,cea mai fraiera dintre toate.
Chiar daca incep sa imi dau seama ca nu mai simt foarte multe lucruri pt el,tot tresar cand ii aud vocea,tot il caut cu privirea,tot ii zambesc fara motiv.Vocea lui este inconfundabila pt mine si de-abia azi mi-am dat seama.Alte voci pot sa le incurc,sa nu imi dau seama cine vorbeste,dar pe el,niciodata nu pot sa il confund cu altcineva.Si mai e o persoana careia ii recunosc vocea dintr-o mie ;x.

Un comentariu: