De ce gresesc mereu? De ce am dat cu piciorul unei iubiri adevarate? Am preferat sa spun adevarul si lucrurilor pe nume,decat sa mai fiu falsa.E un lucru bun,cel putin pt T.,dar pt mine?Era cineva acolo care ma iubea,care era alaturi de mine cu sufletul lui.E bine sa stii ca cineva te iubeste enorm si ar face orice pt tine.Dar asta nu a folosit la nimic,cel putin nu in cazul meu.
Sunt o persoana dificila.Prefer sa iubesc pe cineva si sa sufar din cauza lui,decat sa ii dau o sansa unui baiat care chiar ma iubeste si sa incerc sa il iubesc si eu.Dar nu pot...stiu ca nu as ajunge sa il iubesc.Tin la el,dar ca la un amic foarte bun.Nu pot sa il iubesc asa cum ar trebui...numai cand ma gandesc sa ma sarut cu el imi e scarba....e greu de explicat,e o scarba mentala...numai cand ma gandesc sa ma sarut cu orice alt baiat in afara de EL,ma apuca scarba.Oare e normal?Probabil sunt defecta,am in mine un mecanism stricat,care ramane setat intotdeauna pe EL,asteptand sa fie reparat.Dar cum sa il repari cand ai greata de altii? TREBUIE reparat,dar nu are cine....si merge acolo,in legea lui,fiind inundat de lacrimi...si totusi,cu atatea lacrimi,te-ai gandi ca se mai strica si el,ca i-a fost suficient tot ce a indurat; dar nu,el functioneaza ca la inceput,probabil mai bine decat atunci...cred ca se hraneste cu lacrimi si, in loc sa se strice atunci cand are parte de prea multe,el incepe sa mearga din ce in ce mai bine.
Dar nu mai vorbesc despre EL,nu.Postarea asta nu ii este dedicata.Postarea aceasta este pt T,pt sansele ratate de mine in viata,pt esecurile mele.Postarea asta este pt partea din mine care rateaza mereu,care pierde sanse,care niciodata nu este o invingatoare.Cat mi-as dori sa nu am o particica din asta in mine!! Cat as vrea sa pot sa castig mereu,mai ales lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult.Dar asta nu se intampla niciodata.De ceea ce imi doresc extrem de mult,cel mai mult,nu am parte niciodata :(.
Sper sa nu regret niciodata ceea ce am facut in seara asta,sper ca nu am pierdut pt totdeauna un bun prieten.

Ei

In camera era semiintuneric.Ei doi vorbeau si deodata incepe o melodie de dragoste,lenta.El o privea,ea il privea.Amandoi se uitau unul in ochii celuilalt,privirea lui o dezarmase,nu mai putea sa spuna nimic.Nici unul dintre cei doi nu scotea un sunet,doar se priveau.In clipa aceea,se simtea nevoia unui "Te iubesc".Ea s-a abtinut sa il spuna,a asteptat,s-a uitat in ochii lui,astepta ca el sa ii zica primul "TE IUBESC",dar nu a facut-o.Chiar daca atunci nici unul dintre ei nu a avut curaj sa spuna primul "te iubesc",ea a vazut pt prima oara dupa mult timp enorm de multa iubire in ochii lui.Niciodata nu o mai privise asa,inima ii batea cu putere,se uita la el si se gandea ca intr-adevar o iubeste.Ca de obicei,ochii au vorbit in locul lui si ea a sperat ca ei sa nu o minta.Poate si el a vrut acelasi lucru,poate si el s-a abtinut sa nu spuna ca o iubeste,poate a asteptat sa faca ea primul pas,dar s-a inselat.Ea nu face niciodata primul pas,este prea orgolioasa.Va pierde mult din cauza asta,dar orgoliul ei este nemarginit.
Momentul era magic,dar ea,nestiind ce sa faca sau sa spuna,a reusit sa scoata o "perla":"Doamne,ce melodie...ma adoarme".El nu a raspuns nimic,a privit-o in continuare cu patima si cu iubire si a sarutat-o.
Acela a fost cel mai frumos moment dintre cei doi,cel mai romantic...singurul lucru care i-a ramas drept consolare este gandul ca poate el inca o iubeste si ca privirea lui a valorat cat o mie de cuvinte.